Umbre

Şi a venit.La început a ezitat să se dea jos din maşină, luându-i ceva timp până a venit în faţa mea, oscilând între a mă privi cu dispreţ şi a nu mă privi deloc.

– De ce ai făcut asta?Pentru că nu m-ai iubit…

Trebuia să fi ştiut de pe atunci că nu va mai avea niciodată încredere în mine.Că la oricare pas greşit pe care aveam să-l fac, inevitabil ar fi strecurat în discuţie episodul infidelităţii mele.Că oricând el putea fii absolvit de orice vină, pentru că riscam să-l pierd din nou.M-am complăcut astfel într-o relaţie ce nu-mi permitea să mişc în front şi care îmi nu-mi aducea decât mici frânturi din ceea ce dăruiam eu peste măsură.Dar totuşi, despărţirea a venit de la el, de data aceasta.

L-am urât din tot sufletul meu o vreme.Apoi am început să îmi aduc aminte iar, de momentele bune.Nu mai puteam să suport durerea din piept şi lacrimile ce păreau să nu aibă vreun sfârşit, aşa că am început să scriu despre el.Pe orice apucam, orice gând care părea să fie periculos.Simţeam, ca şi acum, că nu pot continua fără el, dar nici o nouă împăcare nu era soluţia.L-am sunat într-o zi, dându-i de înţeles că nu-i mai port pică.Apoi, săptămâni la rândul am aşteptat un semn din partea lui, care a întârziat să apară.Între timp am pierdut voinţa de a cunoaşte noi persoane, pentru că ştiam prea bine că niciuna nu va reuşi să mă mulţumească.Continuam însă, să urmăresc un standard fantomă, chiar dacă nopţile mi le petreceam cu diferiţi bărbaţi, strict pentru plăcerile carnale.

Într-o dimineaţă, pe când îmi savuram cafeaua într-un local puţin populat, după o noapte înnecată în lacrimi şi alcool, cineva se apropie de mine.Atât de stângaci a fost complimentul pe care I. mi-l adresase, încat am acceptat să stea cu mine la masă.Nu aveam nici cea mai mică intenţie să îl cunosc mai îndeaproape, deşi aspectul său era unul liniştit şi copilăresc.Nici acum nu ştiu cum de i-am lăsat numărul meu şi cum, după ce îi ignorasem mai bine de o săptămână telefoanele, am acceptat să ies cu el.După câteva zile, deja formam un cuplu.

Am spus că am nevoie de cuvinte calde, de siguranţa iubirii şi de darul preţios al timpului, iar acum are cine să mi le ofere, parcă nu mă trage sufletul să mă bucur de ele.Totul a evoluat prin faţa ochilor mei, eu rămânând aceeaşi, ca un ultim soldat pe front, înconjurat de o mare de morţi.Sunt zile când rămân fără aer, la propriu.Atât de mult mă tulbură neaşteptata iubire pe care o primesc, încât ajung să o neg.Mi-e o frică  teribilă de incapabilitatea de a mai iubi, mă îngrijorez peste măsură când văd că eu nu-i pot răspunde cu aceeaşi bunătate şi dragoste, mi-e teama, ca printr-un mod inconştient, să nu mă folosesc de I., doar pentru că ştiu că el şi-a refăcut viaţa cu altcineva, iar eu încă mai port în inimă semnele iubirii lui.Mă obsedează gândul că niciodată nu-mi voi mai reveni şi că nu voi mai putea să mă dăruiesc altui bărbat, în felul în care m-am dăruit lui.Încă mai iubesc o umbră, iar restu-mi par la fel.