Oricat de departe ne vom indeparta, eu stiu ca noi doi mereu ne vom regasi

Lângă tine mă simt mai vie ca niciodată.Mai liberă, mai nebunatică, mai pasională, mai… eu.Mă ajuți să mă descopăr încetul cu încetul și mă îndrumi pe cărarea vieții, chiar dacă uneori nu ești acolo să mă ții de mână.E de ajuns să știu că tu crezi în mine.Și îmi dai impulsul să reușesc.

Mă faci să văd că viața nu se rezumă doar la a-ți face o carieră sau la a-ți sculpta milimetric reputația, pentru a părea perfectă în ochii celorlalți.Ție pur și simplu nu îți pasă de părerile celorlați, iar asta mi se pare un adevărat gest de curaj nebun în lumea în care trăim și mă inspiri să te urmez, chiar dacă uneori mai am unele rețineri.

Lângă tine nu simt nevoia să mă cenzurez, pentru că în primul rând ești prietenul meu, cel căruia nu-mi este teamă să-i spui cele mai stupide gânduri sau să-i împărtășesc goliciunea trupului meu.Ne știm cele mai întunecate secrete și totuși niciodată nu ne-am făcut rău unul celuilalt și ne-am acceptat tacit diferențele și păcatele.

Îmi place că ești mereu direct și înfrunți și bune și rele cu același entuziasm, că nu accepți să ți se facă vreo nedreptate și te zbați să te faci auzit chiar și atunci când majoritatea vor să te reducă la tăcere.Tu ești tăria mea, omul pe care îl admir că are coloană vertebrală în mulțimea care a refuzat să se mai afirme.Ești vocea pe care uneori aș vrea să o am și reușești să mă surprinzi atunci când dai glas celor mai ascunse dorințe ale mele.

Îmi pierdusem de mult orice speranța de a te avea, însă destinul se pare că a avut alte planuri pentru noi.Poate că te va amuza, dar simt că ne leagă ceva.Ceva mult mai puternic decât noi, ceva ce nu aș putea defini în cuvinte.Firul roșu?Pentru că oricât de departe ne-am îndepărta unul de celălalt, noi doi ne regăsim întotdeauna.Și facem dragoste de parcă n-am fost despărțiți nici o secundă, de parcă nu au mai existat alte persoane în viața noastră și nici nu vor mai exista.Apoi, timpul parcă se oprește pe loc și mi-aș dori să nu mai îmi dai drumul niciodată din brațele tale care mă țin atât de strâns la pieptul tău.

Îmi ești atât de drag încât aș accepta să hoinărești o viață întreagă, dacă aș știi că la final vom fi tot noi doi.Îmi ești atât de familiar încât brațele tale mi-au devenit a doua casă și tânjesc adesea după căldura lor.Nu știu încă să definesc ce e între noi și poate e mai bine așa.E complicat de simplu să fiu cu tine.Poate că ne suntem unul altuia un refugiu atunci când lucrurile o iau razna în viețile noastre și de aceea ne îndepărtăm cu seninătate când ne-am liniștit apele tulburi pe care fuseserăm amândoi până să ne pierdem printre cearșafuri.Poate că ne suntem drogul care ne ajută să revenim cu picioarele pe pământ și să vedem lucrurile mult mai clar.Avem nevoie unul de celălalt, în doze mici și regulate, pentru că am devenit dependenți unul de celălalt.Și știu.Știu că oricât de departe ne vom îndepărta, noi doi mereu ne vom regăsi.

Anunțuri

1 comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s